Știam că povestea reunirii trupei Oasis avea potențialul de a fi explozivă. Știam că așteptările fanilor erau mari și aveau să transforme acest moment într-un eveniment cultural de o importanță enormă. Dar nimic nu ne-a pregătit pentru adevărata revărsare de bucurie și emoție pe care am întâlnit-o în rândul fanilor Oasis – vechi și noi – pe stadioanele din întreaga lume. Am simțit că este important să le redăm spectatorilor toate aceste emoții și, făcând asta, să spunem ceva adevărat despre lumea în care trăim astăzi. În cele din urmă, „Oasis: Don’t Look Back in Anger” este, așa cum sugerează și titlul, un film despre iertare și sperăm că va atinge o coardă sensibilă în vremurile acestea tulburi pe care le trăim.
Regizorii Dylan Southern și Will Lovelace
Despre trupă
Când „Some Might Say” a devenit primul single Oasis ajuns pe locul 1, în aprilie 1995, trupa se afla la jumătatea unei perioade de doi ani în care avea să treacă de la statutul unor aproape necunoscuți din Manchester, niște posibile viitoare vedete care cântau prin cămăruțele din spate ale puburilor, la cel de cea mai importantă trupă rock ’n’ roll din punct de vedere cultural a ultimelor trei decenii. Cu doar 12 luni înainte, își lansaseră single-ul de debut, „Supersonic”.
În aceeași perioadă a anului 1996, cântau în fața unui sfert de milion de fani, în două seri, la Knebworth Park, în Marea Britanie, în timp ce „(What’s The Story) Morning Glory” se îndrepta deja spre statutul de cel mai de succes album de studio din toate timpurile în Marea Britanie. Dar, mai importante decât numărul biletelor sau al discurilor vândute sunt marile lor cântece – precum „Wonderwall”, „Don’t Look Back In Anger” și „Champagne Supernova” –, ale căror versuri sunt cunoscute până la ultimul cuvânt de mase uriașe de oameni de pe întreaga planetă. Cântece care au părut să capete o viață proprie din clipa în care au fost lansate și a căror forță nu s-a diminuat nici după mai bine de un sfert de secol. Cântece care vor continua să existe mult, mult timp după ce toți cei care au contribuit la crearea lor nu vor mai fi. Cântece care continuă să inspire generație după generație de compozitori să pună mâna pe o chitară acustică și să încerce, la rândul lor, să emoționeze oamenii în același fel.
Pentru că Oasis întruchipează mai bine decât oricare dintre nenumăratele trupe care le-au urmat glamourul, visul, drama, atitudinea și entuziasmul de a fi staruri rock ’n’ roll. Și toate aceste trupe – chiar și cele ai căror membri nici măcar nu erau născuți atunci când Oasis și-a făcut apariția – îi citează drept o influență directă.
Liam Gallagher este un solist și un frontman care poate sta alături de cei mai mari din toate timpurile... ultimul reprezentant al unei specii pe cale de dispariție, cu o voce plină deopotrivă de atitudine și sensibilitate și cu o prezență pe care atât de mulți au încercat, fără succes, să o imite. Noel Gallagher este un maestru al melodiei, al cărui repertoriu – de la „Rock ’n’ Roll Star” la „Live Forever”, de la „Stop Crying Your Heart Out” la „The Importance of Being Idle” – poate rivaliza cu al oricărui alt compozitor din istorie: un om înzestrat cu un talent cu totul special și unic de a crea o legătură cu oamenii.
Iar această legătură, de-a lungul celor 18 ani în care Oasis a existat, a ajuns mult dincolo de țărmurile țării în care au crescut frații Gallagher. De la primul lor turneu internațional, în Japonia, în august 1994, până la concertele sold-out de la Madison Square Garden din New York, în 2005, și de pe stadionul River Plate din Buenos Aires, în 2009, a devenit evident că atitudinea, energia și sensibilitatea muzicii lor ajungeau la oameni într-un mod care depășea granițele și barierele lingvistice.
Și așa a continuat până la despărțirea lor, în 2009: pe stadioane pline de fani devotați, tineri și vârstnici, în America de Sud și America de Nord, în Europa continentală, Australia și dincolo de ele. Încă din primele lor interviuri, Liam și Noel Gallagher nu și-au ascuns niciodată ambițiile uriașe. Voiau să scrie cântece mai bune decât oricine altcineva, voiau să vândă mai multe discuri decât oricine altcineva, voiau să susțină concerte mai mari decât oricine altcineva.
Și, mai presus de orice, voiau să însemne pentru oameni la fel de mult – dacă nu chiar mai mult – decât trupele care îi inspiraseră pe vremea când erau doi tineri visători din clasa muncitoare, care nu aveau nimic.
Voiau să creeze ceva care să trăiască pentru totdeauna. Și, cumva, au reușit.
Despre documentar
Era vineri, 28 august 2009. Oasis se pregătea să cânte la Paris când s-a făcut anunțul că spectacolul nu va mai avea loc. Frații Liam și Noel Gallagher se certaseră în cabina lor, iar concertul din acea seară – precum și restul turneului european – a fost anulat.
Liam și Noel nu și-au mai vorbit în următorii 15 ani.
„Oasis: Don’t Look Back In Anger” urmărește triumfalul turneu al reunirii lui Liam și Noel Gallagher, Oasis Live ’25, una dintre cele mai așteptate reveniri rock ’n’ roll ale vremurilor noastre, oferind acces fără precedent și imagini care nu au mai fost văzute până acum. Filmul este o relatare fără rezerve optimistă a celui mai mare eveniment muzical al anului 2025, surprinzând experiențele și emoțiile trupei și ale fanilor săi din întreaga lume. Perspectiva unică oferită de film include acces la repetiții, în culise și pe scenă.
În egală măsură film de concert visceral, explorare a relației tumultuoase dintre doi frați și celebrare fără rețineri a felului în care experiența colectivă a muzicii ne poate uni, „Oasis: Don’t Look Back in Anger” reprezintă punctul culminant al anilor dedicați documentarului muzical de către cei doi regizori, Dylan Southern și Will Lovelace („Shut Up and Play the Hits”, „Meet Me in the Bathroom”).
