Rolling Loud este cel mai mare festival internațional de muzică hip-hop din lume, fondat în 2015 de Matt Zingler și Tariq Cherif. Ediții ale Rolling Loud au avut loc în Asia, America de Nord, America de Sud, Europa și Australia. Nume celebre ale hip-hop-ului american au fost mereu prezente pe scenele Rolling Loud. Playboi Carti, YoungBoy Never Broke Again (NBA YoungBoy), Don Toliver, Future, Travis Scott, Migos, Lil Wayne, J. Cole, Kendrick Lamar, Lil Uzi Vert, Ken Carson, Chief Keef, Sexyy Red și alții au atras sute de mii de fani din toată lumea și în toată lumea la Rolling Loud.
Festivalul, așa cum e de așteptat, presupune o organizare laborioasă, în care sunt implicate sute și sute de oameni care trebuie să țină în siguranță zeci sau sute de mii de oameni, veniți ca să trăiască, după cum zic mai toți, “the time of my life”, sau, altfel spus, cea mai tare zi (și mai ales, noapte) din viața lor. Așa că avem pe de o parte o organizare impecabilă care trebuie să se asigure că pe participanți nu-i amenință niciun pericol, iar pe de altă parte, bucata artistică a festivalului cu oameni care se asigură că mosh pit-urile sunt nu numai (oarecum) sigure, dar și absolut memorabile și complet demente. Rezultatul e un haos absolut intens și delicios în care vrei să te pierzi, nu neapărat la propriu, așa cum a făcut regizorul filmului cu fiul lui, întâmplare care l-a și inspirat să facă acest film.
Bun, deci, despre ce e “Rolling Loud: filmul”, pentru că în afară de faptul că te face să te simți în sala de cinema ca în mijlocul celui mai tare festival la care ai fost vreodată, bineînțeles că are și o poveste, o poveste inspirată, după cum am deconspirat deja, din fapte reale, o poveste care te ține simultan cu sufletul la gură și cu inima în chiloți, adică e și palpitant și emoționant, de nu mai știi cum să faci și pe unde să o iei, că o să îți vină și să lăcrimezi ca o fetiță fără chibrituri și să urli ca un șef de mosh pit, în cazul în care există așa ceva și, mai mult ca sigur, că nu există.
Bun. Din nou. Carevasăzică, individul regizor, Jeremy Garelick pe nume, pe vremea când nu era așa de prins cu filmatul, ci se ocupa mai mult cu creșterea odraslei proprii din dotare și cu nemulțumirea nevestei mult mai responsabile și mai mature și, drept urmare, mai temute, individul, deci, reiau un pic în cazul în care ați pierdut firul, s-a gândit să-și ducă fiul de 13 ani la un festival la care vârsta minimă de acces era de 16 ani și asta pentru că erau de gașcă organizatorii, pentru că ar fi trebuit să fie, de fapt, 21, la ce adunătură de oameni era acolo, oameni care păreau că nu vor decât să facă economie la textile, că se știe că țoalele sunt poluatorul numărul unu al planetei, și să se dedea la nudități și alte obrăznicii cu substanțe și prafuri și infracționalități și voie bună și mai știu eu ce.
Buuun! Acuma: individul regizor, din paragraful de mai sus, a mințit ca să intre la festival cu minorul, după care, că așa fac părinții responsabili, l-a pierdut în cel mai mare haos și cea mai mare nebunie la care asistase vreodată. Ei, și de aici, avem un punct de plecare pentru un film care e trepidant ca un mosh pit continuu, dar la care uneori îți vine să scoți batista și să lăcrimezi duios într-însa, că uite, mă, ce înseamnă iubirea de tată și ce face ea din om.
Cam asta e. Vă mai las așa, niște chestii spuse de oamenii care au ținut aproape când a fost mai greu cu filmul ăsta. Producătorul executiv Ryan Kroft despre obsesia pentru autenticitate: “Există și alte filme, pe care n-o să le numesc, care se petrec la un festival, dar se vede foarte clar că sunt într-o parcare cu 150 de oameni. Să construiești de la zero un festival fals la scară reală și să ai un cap de afiș care cântă în fața a 50.000 de oameni ar face filmul extrem de scump. Idealul e să intri și să filmezi la festivalul adevărat.”
Owen Wilson zice și el: “N-am dansat propriu-zis, dar am sărit mult în sus și-n jos. Am lucrat la un milion de filme și am avut tot felul de experiențe amuzante și memorabile. Asta ar intra categoric în primele cinci dintre toate lucrurile pe care le-am făcut.”
Matt Rife, amicul dus cu capul al tatălui, se bagă și el în vorbă: “Am ajuns cu forța în o grămadă de mosh pit-uri. Odată am intrat atât de adânc în mulțime, încât eram purtați în toate părțile și nu mai puteam merge în direcția în care voiam. Cu Owen a fost cam cum îmi imaginez că se simte un părinte când își duce copilul printr-o casă bântuită. Și mie îmi era frică, dar nu puteam să-l las să vadă asta.”
După cum zicea și titlul acestei scurte compuneri, vă așteptăm la cinema dacă vreți să vedeți cu ochii voștri larg căscați ce obții când strecori finuț o poveste cât se poate de folk, cu emoții din alea bune, în cel mai tare festival de hip-hop din lume. Nu se ratează așa ceva, indiferent dacă ești Moș Crăciun, Moș Nicolae, Moș Ion Roată sau Moș Pitt (adică Moș Brad Pitt, cu care, bineînțeles, filmul nu are nicio legătură).
