În ciuda unor predecesori iluștri, a unei notorietăți globale sau a unor antecedente care așezaseră franciza Bond într-un anumit tipar, Daniel Craig a ajuns să fie considerat de mulți drept cel mai bun Bond de până acum.
Alegerea lui a fost de la controversată până la revoltătoare, parcursul lung și dificil, iar debutul încărcat de emoții copleșitoare. Dar după 4 filme, neincluzându-l aici pe noul “No time to die”, criticii și fanii s-au domolit și au îmbrățișat James Bond-ul portretizat de Daniel Craig, un Bond care nu are prea multe legături cu Sean Connery, Roger Moore sau Pierce Brosnan.
Un Bond blond, un sacrilegiu pentru vechii fani ai seriei, un Bond cu o față dură de boxer adormit, atât de departe de cuceritorii, spontanii și stilații spioni anteriori, un Bond întunecat, nu relaxat și ironic, dar, mai ales un Bond vulnerabil, fragil, supus greșelii, un personaj tridimensional, cu trăiri și emoții complexe pe care, uneori, regizorii nu s-au sfiit să le afișeze pe ecran. Craig a reprezentat o schimbare de paradigmă în evoluția lui Bond, care a avut o explicație cât se poate de justificată.
În 2000, franciza Bond traversa vremuri tulburi. Austin Powers satirizase în ’97 filmele Bond, de la cap la coadă. Nu era vorba de faptul că filmele în care Pierce Brosnan era protagonist nu aduceau încasări consistente. Dar franciza Bond devenise un subiect de luat în derâdere. Ultimele filme Bond trecuseră granița genului și se transformaseră în filme fantastice, fantasmagorice ar zice răuvoitorii, cu cascadorii, dispozitive, intrigi, arme și amenințări la limita de jos a plauzibilului și la cea de sus a parodiei.
Pe 9/11 septembrie 2001, Barbara Broccoli și Michael Wilson, producătorii și deținătorii drepturilor francizei Bond, erau în Londra, analizând scenariul lui “Die another day”. Era prea târziu ca să mai schimbe ceva, dar cei doi și-au dat seama că era nevoie de o schimbare majoră. Lumea tocmai ce se cutremurase din temelii. Broccoli a declarat: “Am simțit că lumea s-a schimbat și trebuie, de aceea, să schimbăm și noi tiparul acestor filme.” Franciza trebuia reîmprospătată, regândită, adaptată unei lumi care nu mai semăna cu cea de dinainte. Tot doamna Broccoli: “Nu era o simplă redistribuire de rol. Era un nou secol, era o nouă eră. Trebuia să ne redefinim.” Era nevoie de un nou Bond.
Iar aici intră în scenă Daniel Craig, alegerea improbabilă, actorul cu o privire de un albastru intens și înghețat, ce-ți poate inspira teamă, dar căruia îi lipseau cu totul panașul, șarmul, stilul predecesorilor săi. Pe de altă parte, însă, lumea lui Moore și Brosnan părea să fie foarte departe de lumea în care trăim azi.
Lumea filmelor Bond pre-Craig era un loc în care încă domnea o decență lipsită de ambiguități. Existau și pe atunci personaje negative, atât în viața reală, cât și în filme, de la criminali în serie și până la dictatori nebuni. Dar ei erau, mai degrabă, excepția și erau unanim puși la stâlpul infamiei. Toată lumea știa cine e rău și cine e bun, toată lumea știa care e adevărul și care e minciuna. Iar dacă mergem și mai în urmă cu analiza, în lumea lui Fleming (autorul cărților) Anglia avea întotdeauna dreptate, iar cei care greșeau mai mereu erau străinii.
Dar Daniel Craig a schimbat toate aceste cutume și a făcut-o pentru că lumea și Marea Britanie se schimbaseră, între timp. La lansarea lui Casino Royale, Tony Blair era încă prim-ministru, iar Donald Trump era gazda unei emisiuni TV (The Apprentice). Lumea era stabilă și predictibilă. De atunci am trecut printr-o criză financiară globală, s-a inventat cuvântul Brexit, au apărut mișcările MeToo și Black Lives Matter și criza sanitară Covid. Dacă te uiți la filmări nu foarte vechi, descoperi o lume în care totul părea inocent și calm și, cumva, mult mai îndepărtat în timp decât e, de fapt.
Craig și Broccoli și-au dat seama că filmele Bond trebuie să reflecte noile realități. Bond nu mai putea să rămână un stereotip, el trebuia să devină un om în carne și oase și trăiri pe care spectatorii să le poată înțelege și cu care să poată empatiza. Craig a introdus ideea de trecere a timpului în filmele sale. Înainte, personajele și lumea lor, pur și simplu, se regenerau de la film la film. În filmele lui Craig, Bond îmbătrânește, apare îndoiala legata de tiparele în care e așezată lumea, Anglia nu mai are, în mod obligatoriu, dreptate, iar străinii nu mai sunt singurii vinovați.
Dar, contribuția esențială a lui Daniel Craig la redefinirea francizei și la reimaginarea simbolului, a fost transformarea uluitoare a personajului Bond: de la un infailibil și schematic agent secret la un bărbat asaltat de îndoieli, supus greșelii, un om cu slăbiciuni și puncte vulnerabile, un om care suferă și, uneori, o ia razna. Un om adevărat. În mâinile lui Craig, Bond a îmbătrânit, s-a îndrăgostit și a plâns pentru prima oară. Și-a pierdut grimasa de fermecătoare superioritate și a căpătat, în schimb, adâncime.
Prin comparație cu predecesorii săi, Daniel Craig a deținut rolul de Bond pentru cea mai mare perioadă de timp și pentru cele mai multe filme. În 2005, la primul său Bond, “Casino Royale”, Craig avea 37 de ani. La “No time to die”, Craig împlinise 52. După 15 ani în care a deținut “a license to kill”, Daniel spune stop aventurii sale în universul Bond. Pe 1 octombrie, va fi ultima oară când îl vom vedea în rolul pe care l-a redefinit.
Va fi un final memorabil, în care un Bond retras și îmbătrânit – vă aduceți aminte ce am spus mai devreme, timpul a reînceput să fie un factor în poveștile Bond – e forțat să reintre în acțiune. Având de înfruntat un Rami Malek diabolic și de neoprit în rolul antagonistului, Daniel Craig va trebui să se ridice încă o dată, o ultimă dată, la înălțimea unei ștachete pe care chiar el a înălțat-o mai sus decât și-ar fi imaginat-o mulți, pentru a face față nu doar unui inamic mai periculos decât oricare altul, dar și moștenirii pe care o lasă în urmă tuturor fanilor Bond.