Elio e un puști de 11 ani sincer, simpatic, plin de imaginație, dar cam singuratic. Nu are prieteni și, în mod tragic, nu mai are nici părinți. Rămas de curând orfan, simte că nu-și mai găsește nicăieri locul. Mătușa lui face eforturi, se străduiește să-i fie alături, dar Elio trece printr-un moment greu.
Când ziceam că Elio nu își mai găsește nicăieri locul, mă refeream la faptul că nu se mai simte nicăieri ca acasă, iubit și protejat de părinții lui, dar și la faptul că nu-și mai găsește nicăieri locul, la propriu, adică pe planeta Pământ. Cel puțin, așa gândește el. Iar din acest punct, imaginația lui nepotolită o ia un pic razna.
Elio transformă un hobby mai vechi și complet inofensiv legat de spatiu, nave cosmice și alte SF-uri într-o adevărată obsesie. Paranteză: dacă hobby-ul lui ar fi fost Tik-Tok-ul, cum se întâmplă cu atâția alții, nu s-ar mai fi ajuns la ditamai tărășenia astro-cosmico-siderală. Dar să nu anticipăm, dând cu spoilere în populație. Că nu-i frumos!
Revenind la ale noastre, Elio face tot ce-i stă în putere, țineți-vă bine!, pentru a fi răpit de extratereștri. Nici mai mult, nici mai puțin. Elio se dă și peste cap și cu fundul de pământ, caută și găsește semne acolo unde nu sunt, ce să mai!, face tot posibilul pentru a se pune pe radarul unor civilizații extraterestre, care în capul lui de băiețel de 11 ani nu pot fi decât avansate, mă rog, asta era de la sine înțeles, dar și extrem de binevoitoare și de gașcă. Se pare că din toate youtube-urile cu mărturii ale oamenilor răpiți de extratereștri cărora li s-au băgat tot felul de catetere și forcepsuri klingoniene în tot felul de orificii, el nu a văzut nimic. Mai bine.
Încercările lui patetice nu-l transformă, desigur, în cel mai popular tip din cartier, ba dimpotrivă, îi îndepărtează pe eventualii copii de vârsta lui care, oricât ar fi de deschiși la minte, nu se pot abține să nu se uite la el ca la un copilaș ciudat. Așa că Elio, care oricum nu avea prieteni înainte, își taie orice șansă de a-și face unii noi de acum încolo. Evident că nici asta nu îl oprește.
Și, ce să vezi – ce să vezi?, lui Elio i se îndeplinește dorința, că altfel aveam un film din noul val românesc și nu o animație Disney-Pixar. Da, domnilor și doamnelor, Elio e răpit de extratereștri, conform propriei năzuințe, și conform dictonului ‘Ai grijă ce-ți dorești că poate se îndeplinește’. Iar extratereștrii sunt, așa cum își imaginase și el, avansați și de gașcă, un fel de colegiul profesorilor mișto de chimie din liceu, adică nu pricepi mereu ce spun, nu înțelegi de unde își iau garderoba, dar nu te lasă corijent deși, cu certitudine, ai merita-o. Tipi și tipe de treabă, cum ziceam, ușor excentrici, plini de intenții bune, dar ușor neadaptați la realitatea imediată, ca orice creaturi cu capul prea mare. Mă rog, mai puțin unul dintre ei care țese niște planuri și niște intrigi care nu sunt atât de pașnice și prietenoase ca ale majorității. Dar despre asta aflați voi mai multe în sala de cinema că doar nu o să povestim aici tot ce se întâmplă în film.
Așadar, pe scurt, Elio nu doar că e răpit de extratereștri, dar e identificat în mod eronat ca fiind reprezentantul Pământului în restul Universului. Eroare până la urmă fericită pentru că altminteri, dacă extratereștrii făceau o cerere oficială, s-ar fi putut pomeni că îl primesc pe post de reprezentant al Pământului pe un tip care vrea să le impună tarife de 50% la tehnologia de teleportare. Dar să nu divagăm. Elio e, bineînțeles, complet nepregătit să fie un fel de Marele Barosan al Planetei Pământ, ca să nu zicem lider sau ambasador, pentru că sunt atâtea cuvinte frumoase în limba română.
Totuși, unde ajunge Elio, ar fi întrebarea. Ei bine, micuțul plin de imaginație ajunge în Comunivers, un fel de Parlament Galactic al Specilor Inteligente din Univers. Acum, cât de inteligente sunt aceste specii rămâne o chestiune numai bună de dezbătut, din moment ce acești extratereștri sunt atât de avansați încât nu își dau seama că Elio e doar un puști care, la 11 ani, n-a apucat încă să facă nici măcar cursul de Civică din gimnaziu. Dar să nu ne încurcăm în amănunte.
Ce e limpede e că Elio are parte de o serie de aventuri incredibile, că își face un cel mai bun prieten dintr-o chestie fără ochi, dar cu multe picioare și care poate merge prin lavă și că salvează și Comuniversul și Pământul, găsind în cele din urmă ceea ce caută, un loc căruia să simtă că-i aparține.
Elio e un film incredibil de palpitant, incredibil de haios și incredibil de spectaculos, cum numai Pixar știe să le facă. Și, ce e extrem de îmbucurător, e un film cu un concept și un scenariu nou-nouțe, e o poveste originală, nu un sequel sau prequel al unui succes de casă. Adică nu știm deloc la ce să ne așteptăm, dar deloc – deloc, ceea ce nu poate decât să ne facă să trepidăm de nerăbdare, anticipând o nouă animație Pixar de referință, care, desigur, peste ani, va avea și ea niște sequel-uri sau live-action-uri care, în mod previzibil, nu vor mai captura bucuria extraordinară a vizionarii în premieră a unei povești cum nu a mai fost.