Miturile urbane nu mor niciodată. Chiar și atunci când pare că toată lumea le-a uitat, ele renasc sub formă de povești șoptite la ceas de seară. Și, odată auzite, te urmăresc, la propriu uneori, acasă.
Anthony McCoy e un artist de succes, căruia însă, de ceva timp, îi lipsește inspirația. Asta până când el și iubita sa, Brianna, aud o poveste care îi stârnește interesul. Anume povestea lui Helen Lyle, o studentă care a murit în circumstanțe ciudate, în cartierul Cabrini-Green, unde Anthony și Brianna tocmai s-au mutat.
Fanii horrorului vor recunoaște aceste nume, pentru că Helen Lyle este personajul principal din primul „Candyman” (1992), iar Cabrini-Green este un faimos cartier unde tânăra studentă dezgroapă secrete pe care nu ar fi trebuit să le afle.
Intrigat, Anthony pornește o investigație pe cont propriu, pentru a afla originile acestei legende urbane. Astfel îl găsește pe William.
Monstrul este un om îngrozit căci și-a pierdut speranța
William este și el unul dintre aceia care l-au văzut pe Candyman. Sau, mai degrabă, l-a văzut pe cel mai recent Candyman: un bărbat de culoare, acuzat pe nedrept și omorât cu brutalitate de poliție.
Candyman nu e un singur om. E personificarea celor fără apărare, a celor acuzați injust, a celor care ajung să aibă o voce abia după moarte; oameni ale căror povești nu suntem dispuși să le ascultăm când au nevoie de ajutor, ci abia când sunt transformați în monștri înspăimântători.
Fascinația pentru pericol e cu atât mai mare, cu cât te simți mai puternic
Înainte să plece de la William, Anthony află și cum poate fi invocat Candyman. Trebuie să i se spună numele de 5 ori privind într-o oglindă. Istoria stârnește imaginația artistului și, pentru prima dată în 2 ani, se reapucă de pictat.
Lucrările sale legate de Candyman nu au efectul scontat pe scena artei contemporane, dar cu siguranță captivează publicul.
„Candyman” e un film de groază care știe să ofere mai mult decât jumpscare-uri și sânge împroșcat. Horrorul situațiilor se împletește cu substratul social.
Fiecare dintre cei destul de curajoși să testeze legenda omului care iese din oglindă sunt oamenii privilegiați, înzestrați cu statut social, bogați sau cu o culoare a pielii considerată „potrivită”. Ei nu se tem de monstru pentru că în viața lor nu s-au luptat cu monștrii văzuți și nevăzuți, așa cum alții au făcut-o, forțați de împrejurări. Personajele care trăiesc deja în teamă în societatea de zi cu zi știu că nu au nevoie de încă ceva ce să le amenințe viața.
Răul trăiește cât timp noi îi permitem
Candyman există. Iar și iar, legenda se reînnoiește. Noi fețe ale monstrului și noi victime apar. Sunt murmurate la colț de stradă, sunt visate noaptea și sunt observate în oglindă, cu coada ochiului, însă dispar atunci când te întorci, înainte să poți să-ți dai seama ce ai văzut.
Și totuși, legenda ar putea dispărea, dacă oamenii ar dori asta. Filmul propune o dilemă spectatorilor: răul există singur sau există doar pentru că noi ne dorim să fie adevărat?
Suntem atât de dispuși să credem în povești de groază încât presupunem imediat ce este mai rău despre o persoană. Fără să analizeze prea mult, de-a lungul deceniilor, locuitorii orașului au acuzat pe nedrept și au ucis „criminali” nevinovați.
Ca un spirit justițiar răzbunător, toți s-au întors să bântuie cartierul care i-a omorât, să se răzbune, dar și să îi protejeze pe cei a căror voce nu este ascultată. Când durerea prinde formă și nepăsarea colectivă o lasă să se adune, Candyman reapare ca să îi protejeze pe cei nedreptățiți.
Și atunci, cine poartă, cu adevărat, chipul monstrului?
Pășește în întunericul sălii de cinema, din 27 august, pentru o porție de horror autentic, presărat cu momente intense și dileme morale ce vor persista mult după terminarea filmului.
Cel mai înspăimântător lucru este să strigi după ajutor și să fii ignorat. Dacă ești pregătit să te întâlnești cu Candyman, asigură-te că ești dispus să îi înțelegi povestea.